Stefan Ahnhem – Victimă fără chip

Mărturisesc că mă atrag romanele de acest tip: un ucigaș cu o minte strălucitor de diabolică, care ucide tot ce prinde în calea cuțitului sau a altui instrument folosit. Cu cât mai rudimentar, cu atât mai bine. Ca cititor e indispensabil să simți câțiva fiori de groază străbătându-ți corpul. Deși centrul de atracție e acel ucigaș pe care autorul îl obligă la crime sângeroase, originale și de un cât mai inuman (sau poate uman) grad de sadism, totuși perspectiva preferată e a victimei, pentru a avea un punct de empatie. Nu știu care e varianta mai bolnavă: să fii atras de groaznicul crimelor sau să te delectezi în postura de victimă, dar acestea sunt nuanțe ale aceleași plonjări în apele maladive ale lecturii. Desigur, actul de lectură e legat de cel de scriere.

            În romanul lui Ahnhem, ucigașul își lasă imaginația sadică să zburde în privința creării de cadavre mutilate din colectivul fostei sale clase. La scenele crimelor oferă și câte o poză colectivul, cu câteva chipuri frumos încercuite. Autorul ne dă mostre și de perspectiva lui, însă acestea nu-l identifică ca atare și se îmbină contrapunctic cu perspectivele victimelor și ale anchetatorilor, încât rămâne în sarcina cititorului să-i descifreze identitatea (și nu prea are cum tocmai din pricina lipsei detaliilor).             Cu unele tușe comice (în special în cazul polițiștilor danezi)            , cu altele grotești, romanul se vrea monumental, dar eșuează în a oferi prea mulți fiori, unul din motive fiind și întinderea.