Neil Gaiman – Cartea cimitirului

Un roman plăcut la lectură, cu satisfacții intelectuale, dar și sensibile, melancolie pentru lumi, dar și lumi din melancolie. O mică bijuterie literară.

O serie de crime din care scapă doar un copilaș. Motivul îl aflăm abia la sfârșit, ca și identitatea ucigașului și a victimelor într-o rezolvare a conflictului. Această linie narativă constituie pretext pentru evantaiul de povești construite în jurul formării celui care nu a mai ajuns să fie victimă. Scăpat de moarte, unde nimerește copilașul? Tocmai într-un cimitir, adică un loc consacrat de obicei morții, însă în acest caz morții au propria viață, separată de și invizibilă celor vii. Nimeni, așa cum este numit, este adoptat de decedați care îl vor veghea până la plecarea din cimitir, adică sfârșitul copilăriei.

Nu sunt numai morți obișnuiți într-un amestec de timpuri (și de generații), ci o adevărată etalare de personaje din imaginarul macabru: Silas, care se află la granița între tărâmuri, un vârcolac, un duh care își așteaptă stăpânul, ghuli, moartea, o vrăjitoare ucisă etc. Un dans macabru (aluzie la practica medievală) îi unește o singură dată pe an pe morți cu vii, altfel lumile lor fiind incompatibile. Chiar și Nobody (sub protecția cimitirului) are dificultăți în a stabili o cale de comunicare cu lumea celor vii: imposibilitatea dezvoltării unei relații cu o fată prietenoasă (Scarlett) sau legăturile conflictuale cu colegii de școală. O atmosferă de gotic din secolul XVIII, într-o retorică modernă, un stil stăpânit, cu nuanțe ironice. Pentru copii și nu numai.