Michael Ende – Punci cu porunci

Un motan și un corb – animale trecute de obicei la imaginarul vrăjitoresc. Și chiar se află pe lângă niște vrăjitori. De data asta nu spre a-i ajuta, ci pentru a ajuta un Consiliu al animalelor, amenințat de vrăjile distructive de lume ale vrăjitorilor.

Michael Ende scrie bine. Știe cum să compună o poveste, cum să dea viață unor personaje. Motanul merge, spre exemplu, spre tipologia fanfaronului italian care dacă nu cântă puțin, chiar dacă fals, sau nu se laudă cu origini nobile nu se simte el însuși. De asemenea, vrăjitorul nu poate fi decât rău, practicant de vrăji malefice, distrugător al lumii, pactizant cu Satana față de care are unele datorii. Tot tipologie.

Vă mai povestesc despre corbul bătăios și mătușa malefică (mai apare la un moment dat și un sfânt) sau despre slujitorul Satanei? Tipologii, deși bine redate de Ende. M-aș fi așteptat, în bună tradiție a scriitorilor germani, ca autorul să mizeze mai mult pe grotesc, comic, înclinația spre diabolic (da, mi-a plăcut Elixirele diavolului). Dar atât motanul, cât și corbul și-au renegat matricele vrăjitorești și au vrut să fie buni și să le dejoace planurile celor răi. Le-a reușit. Dar cu ce preț? Mi-am pierdut interesul.