Probabil unul dintre cei mai buni scriitori la ora actuală. Bun nu pentru că ar spune cine știe câte povești la cârciuma din sat, ci pentru că știe cum să scrie un roman. Întotdeauna la McEwan a fost vorba despre tehnică narativă și de construirea plauzibilității în jurul unui eveniment straniu, de obicei de neacceptat pentru o minte prea ancorată în firescul desfășurării realității imediate, nu în firescul posibilităților. Dar dacă motivația psihologică e plauzibilă, chiar și cele mai repugnante acțiuni ale noastre intră în sfera acceptabilului. Totul e până la urmă justificabil.
Visarea este o confruntare cu realitatea și aceasta se realizează prin mijloace specifice, metamorfoza primând. Desigur, este vorba de un copil, Peter Fortune, care se confruntă cu unele aspecte dure ale realității cărora nu le poate face față, precum părinții, școala, agresiunile de la școală, moartea pisicii, surioara și universul ei. El le opune propria realitate: cea a visării. Nu e întotdeauna cea mai potrivită cale, deoarece îți poți uita surioara în stația de autobuz (cum s-a și întâmplat în carte) sau îți împiedici tatăl în treburile casnice, ceea ce generează culpabilitate, deci și efortul de a o acoperi. Însă e cea mai satisfăcătoare atunci când realitatea te-ar putea strivi. Compus din povestiri aparent independente, romanul capătă unitate prin personaj și evoluția tematicii. Pentru copii? Mai puțin. Poate mai degrabă pentru adulții care se străduiesc să-i înțeleagă pe copii.