HARUKI MURAKAMI – Uciderea comandorului
Un pictor portretist este părăsit de soție și nevoit să se mute din apartament. Prilej pentru el să încerce o regăsire. Deși excela în arta portretului și își câștiga traiul din ea, nu o considera o ocupație serioasă și nici nu se apropia ca perspectivă artistică de arta înaltă a picturii cu stil unic și esențial. Și unde ar putea să aibă o conviețuire mai fructuoasă cu propriul sine decât într-o vilă izolată din vârful unui deal străjuit de păduri? Atmosfera de aici aduce cu cea din filmele gotice (sau proza lui Akutagawa, la care și face de altfel referire autorul) și te aștepți să apară vreo fantomă dezlănțuită sau spiritul nemulțumit al unui călugăr budist. Mai ales că locuința e dotată cu un puț vechi, intrigant acoperit, iar în mijlocul nopții se aude sunetul unui clopoțel greu de reperat. Desigur, clopoțelul are legătură cu puțul, însă nu și cu călugărul presupus a fi fost îngropat înăuntru. De fapt, clopoțelul trezește la viață o „idee”, nu ca acelea din peștera lui Platon, ci una care preia înfățișarea comandorului, personaj dintr-un tablou ascuns în podul casei de Tomohiko Amada, pictor faimos și proprietarul imobilului. Adică cel care l-a dus în infern pe don Juan (cel al lui Mozart, nu cel al lui Molina sau Molière). Deci o idee pe multiple direcții, care poată fi văzută doar de portretist.
Romanul nu evoluează doar pe planul de personificare a abstractului și a simbolurilor, ci conține și unele scene erotice (care din reale se transformă în vis care la rândul lui influențează realul, producând o naștere), dar și relațiile cu unii vecini precum un domn care-l va face pe protagonist să descopere o adevărată artă a portretului ascunsă în sine, precum și fiica acestuia de care tatăl încearcă să se apropie, apropiindu-se în schimb de mătușă. Personajele își pierd consistența reală (câtă o aveau) și se pierd nu numai prin trecuturi, drumuri subpământene și labirinturi, ci și prin simboluri. Din punctul meu de vedere, nu un roman comparabil cu Cronica păsării arc sau Kafka pe malul mării sau Pădurea norvegiană. Mi s-a părut întins de dragul de a-l scrie, deși are la bază câteva idei interesante.
