A. J. KAZINSKI – Ultimul om bun
Conform unei legende, lumea este apărată de 36 de „oameni buni”. Pentru a provoca haosul, cineva îi ucide unul câte unul, lăsându-le în carne câte un tatuaj cu un număr de ordine. Niels Bentzon, negociator în cadrul poliției din Copenhaga, preia ancheta de la un detectiv din Veneția, în ciuda faptului că nimeni nu crede că ar exista o anchetă, un ucigaș în serie și 34 de crime săvârșite peste tot în lume.
O premisă de roman polițist și autorii reușesc să redea destul de bine atmosfera tensionată când vine vorba de evenimente care tind să devină sângeroase. Dar acesta e doar pretextul. Palierul mai important al înțelegerii textuale se brodează pe extragerea semnificațiilor conceptului de „bunătate”, desigur mai degrabă pornind de la accepțiunea lui religioasă și de acolo migrând spre etică. Ancheta detectivistică se îmbină cu cea asupra moralității. În căutarea următoarei victime, Bentzon este nevoit să sondeze ce înseamnă „om bun” conform accepțiunii presupuse a criminalului care ar accepta comiterea unor fapte rele, dacă sunt săvârșite în scop de sacrificiu personal. Personalitățile mediatizate în Danemarca nu se încadrează grilei, deoarece bunătatea lor e doar aparentă, după cum realizează detectivul doar din câteva expresii faciale sau fapte minore. Această înseamnă că sensul călătoriei va fi din exterior spre interior, dinspre social înspre lumea interioară. Cu alte cuvinte, cunoaștere de sine.
Mergând pe acest palier, aproape forțându-l, romanul pierde la un moment dat contactul cu realismul la care m-aș fi așteptat citind primele pagini. În ciuda unor tentative de explicare științifică a moralității, acțiunea migrează într-un plan simbolic (chiar și frica lui Bentzon de a nu zbura cu avionul și de a nu călători în general, ceea ce duce la imposibilitatea de a-și părăsi orașul, nu mai vorbesc de episodul cu monedele pe care le primește polițistul italian de la mama sa muribundă, visele) care înlătură într-o oarecare măsură efectul de atmosferă tensionată și cititorul va fi purtat prin faliile interpretative. Ceea ce nu e rău, desigur. Totuși am avut impresia coexistenței a două romane diferite, imperfect sudate.
Un roman provocator, care nu te lasă indiferent. Dar în zona intelectului și mai puțin în cea a sperieturilor oferite de vreun ucigaș.
