
Textul următor apare ca prefață la carte (https://www.zupia.ro/produs/o-viata-si-un-sfert/):
Scriitorul Nicolae Megherlich ne oferă un volum de schițe ce relevă un mare talent literar. Schița ca specie literară e limitată de canonul oarecum rigid căruia trebuie să-i facă față: dimensiuni reduse, personaje puține, un singur centru narativ în ale cărei profunzimi nu are voie să se afunde. Așadar expresivitatea și concizia se cer a fi exploatate cât mai mult. Un traseu dificil mai ales când ai de înfruntat nume notorii în domeniu precum Cehov sau Saki (la noi I.L. Caragiale sau Gh. Brăescu) despre care, de obicei, se spune că ar fi scris tot ceea ce se putea scrie pe subiect.
Cumva este vorba despre numărul de cuvinte, după cum conștientizează însuși autorul:
„Acum îmi vine în minte o remarcă făcută de băiatul meu, Daniel, în ajunul predării lucrării de absolvire a unor cursuri; lucrare care era cam subţirică şi care necesita o oarecare extindere.
„Tu ştii ce greu este să adaugi o mie de cuvinte la o lucrare aproape terminată? O mie de cuvinte care să aibă sens.”
Chiar sunt foarte curios ce înseamnă o mie de cuvinte care au sens! Îți ajung aceste cuvinte să povesteşti ceva inteligibil sau să stârnești vreo emoţie?” (O mie de cuvinte)
Așadar, un scriitor nu trebuie să se lungească pentru a exprima cât mai mult posibil din gama de emoții generată de o întâmplare. În textul respectiv, naratorul încearcă să gestioneze o situație aflată la limita dintre viață și moarte, anume supraviețuirea pe gheața ce urmează să se spargă deasupra unui râu. O experiență care durează în realitate câteva minute, dar care se dilată în interior precum o hiperbolă. Însă, ajuns în fața povestirii verbale sau scrise, martorul întâmplării constată că îi lipsesc atât de multe cuvinte încât să o descrie pe măsura senzațiilor. De aceea se repliază în vis, iar din vis în scriitura încărcată cu umor până la delimitările înscrise de numărul de cuvinte:
„Am deschis ochii. Deasupra mea, chipul mamei, de care îmi va fi dor…
„Nesimțitule! Iar te-ai pişat în pat!“ (700 cuvinte)
Păcat că mama a intervenit atât de devreme… Mai aveam la dispoziție trei sute de cuvinte din cele o mie, cu care puteam să încerc să mă reabilitez.” (O mie de cuvinte)
Deci provocare a materialului care e cuvânt marcat de forma literară aleasă. Totuși iată că scriitorul brăilean reușește să facă față provocării, demonstrându-ne cât de actuală poate fi această specie literară. Până la urmă, lumea s-a schimbat de când scriau maeștrii de odinioară, deși diferențele nu afectează tiparele general umane, ci doar unele aspecte ce aparțin dinamicii cotidianului. Astfel actualizarea are un dublu statut, ea pendulează mereu între trecutul nostalgic și prezentul care nu vrea să stea ascuns.
Universul lui Nicolae Megherlich se înfruptă din copilărie. Un spațiu mitic și comic totodată, un spațiu la care nu dorește să renunțe măcar în amintirile așternute în câteva texte din carte. Un spațiu urban, dar fermecător în felul lui:
„Cartierul copilăriei mele, pe care l-am asemănat totdeauna cu o insulă a sărăciei fericite, se sedimenta în partea estică a urbei Brăila și era amenajat precum locurile la un teatru rasist: sus, albi, jos, negri.” (Comorofca)
Farmecul e sporit de limbajul folosit, impregnat de regionalisme. Dacă nu le găsești în dicționare, autorul își oferă imediat definiția:
„Propulsia pe patine se făceau cu o ajutorul unui stâc. Acesta era o prăjină care avea la un capăt un cui ascuțit. Ţineai stâcul între picioare, îl propteai cu capătul ascuțit în gheață și apoi te împingeai în stâc pentru voltă.” (Comorofca)
Asemănător este cazul lui „tibeicar”: „Pentru cei care nu cunosc, tibeicar însemna contrabandist de peşte.” (Sigiliul lui Pricop) sau „lipioşca” („o turtă din făină şi apă, coaptă pe plită”), coaptă de „babica” Natalia etc. Nici invențiile lexicale nu lipsesc: „gustărind”, „pâsâia” (Furt calificat).
Totuși prezența lor nu e atât de frecventă încât să creeze dificultăți la lectură, ci se insinuează discret, într-o curgere firească a frazelor.
Nu lipsește nici terminologia argotică, suficientă pentru a oferi senzația de realism, accentuată și de galeria de personaje, pitorești, nostime, însă păstrându-se în paradigma realității, de parcă le-am cunoaște dintotdeauna.
Cartea O viață și un sfert se clădește ca un volum de amintiri de o rostire melancolico-amuzantă, schițând monografia unui loc și a unor oameni. Devenit bunic, povestitorul trebuie să facă față problemelor copilăriei din altă perspectivă: „A urmat un duel verbal între un bunic vinovat și o mamă mahalagioaică lezată în orgoliul de mamă de băiat: îngerașul, băiatul ei de șase ani, a încasat un pumn în față de la o mică smardoaică de trei ani. Pentru că se cam stricase atmosfera în arenă, ne-am hotărât să plecăm de acolo.” (Bau bau)
Nu există o cronologie precisă, cu atât mai puțin o ordonare a evenimentelor pe diacronie. Acestea sunt rememorate și decupate din contextul lor după un ritm al subiectivității. Avem și momente din viața de armată, când povestitorul fură căciula locotenentului său din „toaleta all season”, din copilăria și maturizarea lui, cât și aspecte din viața de angajat a tatălui său la fabrica de „ace, brice și carice”, a prietenilor și cunoscuților autorului, sau ritualuri, cum ar fi înmormântarea, desacralizată, în care contează mai degrabă socializarea: „Convoiul mortuar urma să se pornească în jurul orei 12 ziua. Noi am ajuns în jurul orei zece şi jumătate şi, cum era destul timp până procesiunea pleca spre biserică, ne-am gândit să punctăm întâlnirea noastră cu un păhărel de coniac.” (Pomana cu cântec)
Ludic, cu unele mărci de oralitate ce duc în derută, Nicolae Megherlich este conștient de meșteșugul său și folosește această conștientizare în mod strategic:
„Sunt convins că după titlu, vă așteptați să citiți o istorie siropoasă despre un copil care își caută tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată. Îmi pare rău dacă o să vă dezamăgesc: pe tatăl meu îl cunosc bine. Îl văd în fiecare zi în care pleacă și vine de la serviciu, dar totuși…
De ce-l caut?
Mă simt dator cu niște explicații. Prin anii 1960, bărbații munceau, iar femeile casnice se ocupau de gospodărie și copii. Asta era valabil, asta era regula în cartierele sărace. Toată această gașcă familială se baza exclusiv pe bani aduși de bărbat din salariu, barbut, sau din furat.
Ca atare, cea mai importantă zi din agenda financiară a familiei, era ziua de salariu.
Pentru a nu împiedica cheltuirea involuntară a salariului pe băutură, nevestele erau prezente încă de la amiază la ușa casieriei întreprinderii, pentru a încasa integral salariul bărbatului. Era un fel de poteră financiară, din care nu scăpa aproape niciun bărbat.” (Îl caut pe tata)
Autorului îi place să se joace cu noi, metamorfozat într-un narator care nu rămâne la statutul de povestitor (uneori și personaj) serios al unor întâmplări hazlii, ci provoacă cititorul. Îi „joacă feste”. Însă feste literare, nu numai din pricină că întâlnirea lor se desfășoară în cadrul unei opere literare.
În cazul unui auditoriu fizic, scriitorul sau omul de scenă își are în față publicul. Dacă i se pare că unii râd prea zgomotos ori contemplă rotirea acelor de ceas, le poate atrage atenția prin schimbări de tonalitate, îndreptarea glumelor asupra îndrăzneților, aruncarea unor obiecte înspre aceștia etc.
Autorul unei cărți nu are astfel de posibilități. Natură singuratică, nu are decât să își imagineze cititorii. Și, presupunând că aceștia nu sunt lectori in fabula, ca la Umberto Eco, i-ar putea vizualiza citind cartea scriitorului Nicolae Megherlich întinși pe pat sau pe canapea, lăfăindu-se în fotoliu, pe bancheta unui tren, pe un cearșaf la plajă, lăsând bronzul să se insinueze în părțile neascunse de carte etc. Toate acestea fac parte din gama „pozițiilor confortabile”, deci care ar aduce, în cele din urmă, somnul în ciuda transcenderii corpului în universul livresc. Și în pofida hohotelor de râs provocate de carte.
Însă naratorul lui Nicolae Megherlich a găsit o soluție împotriva complacerii în confort. Dacă lectorului i s-ar oferi titlul „îl caut pe tata”, acesta va fabula pe tema peripețiilor, de presupus hazlii, în care personajul povestitor încearcă să descopere urmele părintelui pierdut în împrejurări suspicioase. Desigur, cititorul nu va inventa singur o odisee, însă va simți nevoia să-i fie satisfăcută curiozitatea trezită de cel puțin trei mistere: cum a dispărut tatăl, peste ce întâmplări inițiatice va da fiul în drumul căutărilor și dacă va reuși să-l descopere pe cel pierdut.
Își anunță brusc cititorul că nu despre acest lucru este vorba, că acesta a greșit fabulând până în momentul respectiv. Totuși nu simțim ca pe o dezamăgire acest anunț, ci ca pe o pârghie ce ne scoate din confort, ne învață să nu ne repezim spre primele înțelesuri ale cuvintelor și ne amuză.
Lucian Zup