IAN McEWAN – Gândacul

Metamorfoza e atât de impregnată în gândirea literară colectivă, încât nu poți să citești despre un gândac fără să te gândești la povestirea lui Kafka. Mai ales când acesta dă și titlul romanului. În plus, se petrec metamorfoze, de data asta din gândac în om. Aici metamorfoza este reversibilă, gândacii (la un moment dat apar mai mulți) recăpătându-și natura, mai plăcută pentru ei decât cea umană.

Dar cam atât cu asemănările: romanul este o satiră la adresa Brexit-ului, deci o cantitate destul de mare de politică și de critică împotriva concetățenilor autorului. Prim-ministrul și cabinetul său au fost acaparați (e vorba de piele, nu de minte care nu mai există) de către gândaci care au un plan pentru Anglia.

Deși compararea politicienilor cu gândacii e străvezie (iar de aici derivă, printre altele, flexibilitatea corpului care poate fi atât de facil tras peste cap, ca un costum sau ușurința cu care se poate adopta o personalitate de politician, fără ca cei din jur să sesizeze că ceva e în neregulă), la fel și sublinierea lipsei de minte și responsabilitate, totuși scriitorul construiește plastic, cu câteva tușe comice, scenele de început, în care gândacul se trezește în pielea prim-ministrului, încearcă să se obișnuiască cu noul corp și limbaj, pe deasupra mai are și câteva amintiri despre momentele dinainte de metamorfoză, adică aspecte din viața de gândac.

Aș fi vrut ca romanul să continue în acest fel. Totuși discuțiile pe teme politice care au urmat m-au pierdut. În plus, sunt referințe la persoane publice și evenimente din Marea Britanie contemporană pe care cineva un străin le pricepe mai puțin.