Luminile Nordului – PULLMAN, PHILIP
O capodoperă în literatura pentru copii și nu numai, romanul lui Pullman se deschide pe mai multe paliere de lectură.
Un copil ar urmări aventurile Lyrei, o fetiță mincinoasă și impertinentă, căreia îi dispar câțiva prieteni și astfel se vede pusă în situația de a porni în căutarea și salvarea lor. Are prieteni și inamici de ordinul fantasticului: urși cu armură, vrăjitoare, tătari cu găuri în cap. Descoperindu-și sau formându-și calitățile de eroină, dar folosindu-se și de experiența în ale minciunii, Lyra reușește desigur să-i salveze pe copiii cărora cei răi voiau să le desprindă daimonii de corpuri, daimonii fiind un fel de suflete exterioare, materializate sub forma unor animale, în cazul copiilor animale metamorfozabile. Ai lupte, ai suspans, ai lumi fascinante de explorat, ai interacțiuni dinamice între personaje.
Dar romanul nu e numai o poveste despre formarea unui caracter în lupta cu forțele negative. O lectură care nu poate fi evitată e cea religioasă sau, de fapt, antireligioasă. Nu numai daimonii (care fac trimiterea la sufletele), aletiometrul pe care îl folosește Lyra sau „praful” care face referire la un pasaj din Biblie (redat chiar de autor) favorizează o astfel de interpretare, ci însăși dinamica acțiunii, pretextul. Biserica, dominantă, chiar dictatorială în treburile statului, vrea să înțeleagă ce e cu acel „praf”, care i-ar periclita existența. De aceea, va face experimente pe copii, separându-le daimonii de trupuri. Vrăjitoarele și urșii cu armură pot fi priviți tot în acest context, elemente respinse de imaginarul religios, care acum luptă împotriva instituțiilor oficiale. Din acest punct de vedere, romanul e o distopie și răstoarnă universul construit în Cronicile din Narnia.
Un al plan e cel al relațiilor de familie. Inițial Lyra este amăgită că ar fi orfană. Când descoperă că atât mama, cât și tatăl ei trăiesc, ar prefera să fi fost orfană. Amândoi părinții reprezintă centre de putere, mama conducând o instituție religioasă, tatăl în domeniul științei. Fetița nu pendulează între cei doi, ci se confruntă cu ambii. Simbolismul cultural e dublat aici de cel familial, aproape oedipean.
Romanul merge încă și mai departe: subminează spațiul și timpul. Lumea prezentată e una cumva familiară, ca și cum te-ai întoarce într-o istorie trecută printr-un mixer. Țări și realități europene amestecate cu planuri imaginare, dar purtând și elemente din diferite epoci istorice, realități paralele și concomitente cu contemporaneitatea. În plus, lumile există la nesfârșit și poți trece din una în alta.
Pe scurt, un roman care m-a încântat.