Fuga de ceas

Când am început să scriu romanul, eram într-o dispoziție temporară. Deodată n-am mai știut dacă sunt bătrân sau tânăr, iar amintirile îmi deveniseră proiecții viitoare. Faptul acesta a coincis cu fisurarea ecranului ceasului auriu de la mână și blocarea acelor. Bine, treaba asta putea fi pusă pe seama unei căzături, oprite la timp cu ajutorul ceasului. Totuși am preferat să nu țin cont de realism.

  Atunci m-am apucat să scriu o carte, cu scopul precis de a-mi recupera timpul. Dar ce să vezi? El tot după capul lui se mișca, derutându-mă.

  Secunda era cea mai de nestăpânit. Se desprinsese din cadranul ceasului și fugea cine știe unde. Și asta mă afecta și pe mine, căci simțeam că fiecare moment pierdut îmi mai zbârcește o bucată de carne de pe oase, până vor zbura toate ca cenușa.

 Am încercat să vorbesc cu ea, am încercat să-i prezint toate variantele posibile, să mă joc cu ea de-a destinul.            

Dar nu s-a lăsat: a fugit în continuare…