Ești Pheonix – Denice Nester

Acum exact un an, Denice Nester a debutat în poezie cu volumul „33”. Cifră cu o simbolistică multiplă, dar în special cu referire la vârsta ei. Era o primă plasare în timp.

Aceasta e următoarea. Desigur, scriitoarea ar fi putut să-și omagieze împlinirea încă a unui an de viață. Dar modalitatea de a-și asuma timpul devine mai subtilă prin implicarea proeminentă în ansamblul textual a Pheonix-ului, celebra pasăre care renaște din propria cenușă. Prezent în titlul volumului, dar și în poezia finală, din care va renaște alt volum. Sau poate același sub altă formă.

Nu e vorba de o simplă vârstă, ci de o rege-nerare. Căci eul se transformă, devine un altul, renunță la vechea mantie de pene.

De unde nevoia de renaștere? Desigur din dorința de a înlătura un trecut dureros.

Limbajul poetic al Denice-ei nu e abstract, nu se reflectă asupra lui însuși ca în acel dans autogenerativ de care vorbea Valéry. El se hrănește din realitatea trăirilor. Eul social nu poate fi complet disimulat de cel liric. Autoarea a cunoscut iubirea și suferă:

Nu dau două cuvinte pe un zâmbet

Întristat de sufletul care nu mai aude.

Nu dau o lacrimă pe mâna care

A răpit din valurile în plimbare prin mine.

(Două cuvinte)

În universul ei au existat zâmbet, suflet, valuri, îngeri, lună, dor. Sentimentele trăite sunt exprimate cu delicatețe. Forma e minimală („micropoezii”), cuprinzând o gamă cât mai largă de emoții într-un recipient cât mai îngust, favorizând astfel amploarea rezonanței, ce capătă uneori ecouri jucăușe:

Știu ce să dau

Când vreau să-ți iau din timp

Și să-l pun în buzunarul de la spate.

Să mă plimb cu el așa, prin zi…

Să mă opresc doar când noaptea

Îmi mângâie pleoapele!

(Să-ți iau din timp)

Imaginarul se revendică de la romantism desigur, atât prin vocabularul deja menționat, dar și prin dinamica destrămării. Paradisul inițial al sentimentelor nu ar fi resimțit ca paradis dacă nu s-ar dezintegra în infernul suferinței, la care însăși natura participă, nu sub ipostaza de mediu înconjurător și martor impersonal, ci sub cea de extensie a eului:

De câte ori am murit

Ca să ajung până aici?

Mi-am călcat sufletul în picioare

Pentru o gură de soare

Și în razele lui mi-am ars aripile.

(Soarele)

Lumea ei își pierde contururile, se dizolvă în „haos”, „abis”, „umbre”, „disperare”, „singurătate”, „tristețe”. Chiar anotimpurile, altă manifestare a timpului, devin expresie a ruinelor sufletești: „mi-e toamnă în suflet”, „ninge acum cu frunze”. Timpul însuși e ineficient împotriva suferinței.

Timpul nu îți ia durerile,

El dă cu ele în tine până nu mai poți.

Te lovește atât de tare în suflet

Și simți cum lumea se zguduie în jur.

(Dezlegare)

Nu numai natura este inundată de emulațiile dureroase ale eului poetic. Denice își conștientizează actul artistic ca o „poveste” dinamizată de „cuvinte”. Acest univers metaliterar este la rândul lui afectat de trăirile autoarei. Ca o aplanare a suferinței resimțite, acesta este subîntins de utilizarea unui vocabular mai curând livresc decât luat din realitatea imediată. Astfel găsim termeni precum „călimară”, „peniță”, „cerneală”. Livrescul joacă rolul unui refugiu suplimentar.

Călimara s-a spart în bucăți și curge din ea viața mea în culori:

Cum ar fi fost dacă… s-ar fi putut, oare?

(Stop!)

Totuși există speranță. Dar un nou paradis al sentimentelor se poate institui în viitor, prin transformare care înseamnă o ardere a trecutului:

Căci scrum s-a făcut acum pământul pe care calci în grabă,

Cenușă sunt visele neîmplinite.

(Phoenix)

Iar prin lectura volumului și noi putem lua parte activă la transformarea scriitoarei.

Lucian Zup